Cu inima stransa, am plecat spre Bistrita, inca avand in minte dezastrul de anul trecut. Dupa 15 ore pe drum, am ajuns in simpaticul oras ce intotdeauna ne-a impresionat placut. Pana la ora meciului ne-am petrecut timpul prin terasele din centru sau la fast-food-urile deschise matinal. Interesul urias pentru aceasta partida era evident, si pe acest lucru s-au bazat si organizatorii care au pu sin vanzare mai multe bilete decat era prevazut in regulament, la intrare putand fi vazute adevarate lupte pentru accesul in stadion.
Ca prezenta vizuala nu am fost prea activi, putine steaguri fiind fluturate pe parcursul meciului. Pe plan acustic, am trecut de la cantece de sustinere a echipei, la cereri exprese de demisie. La final insa, ca de obicei, NIMENI din conducerea echipei nu a catadicsit sa vina sa ridice o mana pentru cei ce au mers sute de kilometri pentru a-i incuraja. Rusine!
Drumul de intoarcere a fost lung dar linistit, cu un mic episod la plecare cand un intreg vagon a fost ocupat de zeci de fete care plecat la un concurs, langa care am stat pana ce jandarmii ne-au mutat in alt vagon.